 |
| Dobrogea jună - Anul 39 No 28 - 4 aprilie 1943 |
„Nu
știu ce semne de recunoștință vor da Musulmanii dobrogeni amintirii lui
Selim Abdulachim. Atâta știu: Cinstindu-l pe el, se vor cinsti pe ei!”
(Dimitrie Goga, 1944)
Selim Abdulakim (sau Abdulachim, n. 1886, Dobrogea – d. 28 martie1943,
Constanța), una dintre personalitățile dobrogene pe nedrept uitate de
posteritate și o figură puțin înțeleasă de contemporanii și conaționalii
săi, a fost un tătar, veteran al Armatei Române, participant la Primul
Război Mondial, militant pentru cauza etnicilor tătari și turci
musulmani din România, iubitor de folclor și cântăreț la mandolină.
Selim a fost primul absolvent musulman de studii superioare
din Regatul României, până atunci studiile se făceau la Istanbul, primul
avocat și, totodată, primul parlamentar tătar din România, decorat cu
„Coroana României” cu spade și panglică de Virtute militară și invalid
de război.
A fost fratele eroului sublocotenent Kazim Abdulakim, care și-a
pierdut viața în Primul Război Mondial, în Bătălia de la Mărășești din
1917, și cumnatul poetului Mehmet Niyazi. A fost căsătorit cu Sayide
(Saide) Abulachim.
Bursier al Fundației Universitare „Carol I” din București
După ce a absolvit, ca bursier, Liceul Internat din Iași, actualul
Colegiu Național „Costache Negruzzi”, Selim Abdulakim este admis la
Facultatea Juridică din București. Încă din anul I de studiu, 1911, în
urma unei cereri, fiind lipsit de „mijloace materiale”, i se aprobă o
bursă lunară de 300 de lei din partea Fundației Universitare „Carol I”,
situată în clădirea de azi a „Palatului Fundației Universitare Carol I
din București.
După înființarea Academiei Române, Carol I și-a dorit înființarea unei fundații și a unui așezământ „spre
binele tinerimii universitare de la toate facultăţile din ţară, al
cărui scop va fi de a procura studenţilor un loc de întrunire, înzestrat
cu o bibliotecă totdeauna deschisă, unde vor putea satisface iubirea
lor de studiu”. De beneficiile acestei fundații s-a bucurat și Selim Abdulakim, primul tătar român înscris la Facultatea Juridică din București.
De altfel, regele Carol I, încă din 1878, a impus o politică foarte
înțeleaptă de integrare a comunităţii turco-tătare rămase în Dobrogea
într-o Românie care le devenise patrie.
Pe colţul din stânga sus al cererii lui Selim Abdulakim pentru acordarea
bursei, datată 28 mai 1911, se poate observa aprobarea rectorului
Universităţii Bucureşti Ermil A. Pangratti, membru al comitetului de
conducere al Fundaţiei, prin care îi era „acordat un ajutor de 30 lei”.
Motivul pentru care și-a părăsit unitatea dobrogeană ca să se transfere într-un regiment moldovenesc
„Războiul întregirii neamului prinse pe Selim Abdulachim în
fiorii aceluiași entuziasm, care a ridicat întreaga sa generație de
români pe cele mai înalte culmi ale jertfei și ale biruinței. Familia sa
dovedi cu acest prilej totala sa identificare cu idealurile românești
și plăti partea sa de jertfă: Kiazim Abdulachim, fratele mai mic, ofițer
activ, căzu la Mărășești, iar Selim Abdulachim, ofițer de rezervă, fu
grav rănit”, arată profesorul Dimitrie Goga în ziarul Dobrogea
Nouă, aflat în colecțiile Bibliotecii Județene „Ioan N. Roman”
Constnața, la un an de la plecarea din această lume a lui Selim
Abdulakim.
Fost camarad de arme al lui Selim, Dimitrie Goga povestește cum
acesta a ajuns ca, în Marele Război, să ceară transferul de la unitatea
lui din Dobrogea la una din Moldova. Întâmplarea este una demnă de un
subiect de film:
„În ceasurile lungi și grele ale veghii pe plaiurile vrâncene, cu
ochii la inamic și cu toate gândurile la drama țării, am aflat pentru
ce locotenentul Selim Abdulachim și-a părăsit unitatea sa dobrogeană ca
să vină într-un regiment moldovenesc: într-una din luptele din
sudul Dobrogei, într-o unitate inamică pe care o capturase, el a găsit
câțiva turci de cetățenie bulgară, între care și rude de ale sale. Nu
erau românii aceia care să silească pe cineva să lupte împotriva
fraților săi”.
Grav rănit în război, după perioada de recuperare și rămas cu o
infirmitate, alege să rămână pe front până la sfârșitul războiului,
potrivit profesorului Dimitrie Goga:
„Am petrecut împreună convalescența, la Centrul de Instrucție de
la Bacău și când ofițerii români ne-am manifestat dorința să plecăm mai
repede pe front, Selim Abdulachim nu vru pentru nimic în lume să se
despartă de noi. Așa s-a întâmplat să fiu tovarăș de arme, până la
sfârșitul războiului, cu cel mai desăvârșit camarad, ca să-mi rămână
apoi, până la sfârșitul vieții, un prieten plin de gingășie în
sentimentele sale și de hotărâre în actele sale.
Acolo în Vrancea, alături de camarazi distinși și neobosita
dragoste de cântec a lui Selim, au făcut adeseori, să nu simțim urâtul,
nici deznădejdea, să ne lăsăm răpiți de muzică și de discuții, să facem
de neuitat ore care ar fi fost, altfel, celei mai negre tristeți,
agoniei sufletelor noastre.”
După război a conceput un plan de înălțare morală pentru musulmanii dobrogeni
 |
| Dobrogea jună - Anul 39 No 27 - 31 martie 1943 |
Pentru o perioadă scurtă, după sfârșitul războiului, a practicat
magistratura, dar, pentru a se implica activ în viața musulmanilor
dobrogeni și pentru a veni în sprijinul acestora, până la sfârșitul
vieții va practica avocatura.
Un interes deosebit l-a acordat, după propria experiență de viață, culturalizării turcilor și tătarilor, reușind să trimită și să susțină la studii în țară, peste 200 de elevi și studenți, ajunși, ulterior, ofițeri, ingineri, medici, avocați etc., toți, oameni care „au făcut cinste musulmanilor din România”.
„Când s-a isprăvit războiul și ne-am înapoiat la rosturile
noastre, Selim Abdulachim concepuse pentru musulmanii dobrogeni un plan
de înălțare morală, căruia i-a jertfit toate puterile sale de muncă și
de generozitate. El nu vedea pentru ei altă putință de ridicare
decât prin școala românească și printr-o alipire sinceră și devotată
idealurilor noastre.
Părintește le urmărea pregătirea și, deși, cu o sănătate care se
împuțina an cu an, alerga pentru „turcaleții” săi pe toate drumurile și
în toate orașele. Nu obosea niciodată alergând de la un capăt la altul
al țării, ca să câștige o bunăvoință sau un sprijin pentru elevii
turci”, mai arată Dimitrie Goga.
În acest sens a înființat în anul 1929 Fondul Cultural Musulman Selim Abdulakim, „o asociație a etnicilor tătari din România de ajutorare a elevilor musulmani din școalele secundare și superioare românești”.
„Un frate al sufletului românesc”
„Un frate al sufletului românesc” este caracterizarea pe care i-a
făcut-o decanul Baroului din Constanța, Teodorescu Valahu, etichetă pe
care și-a construit-o singur și de care nu s-a dezis până la sfârșitul
vieții.
Ca prim parlamentar tătar din România, Selim Abdulakim a avut trei mandate de deputat,
prin care s-a făcut remarcat, în opinia marelui ziarist Constantin
Sarry, ca „mare Musulman și tot așa de mare Român”, reușind în
Parlamentul României să își atragă „simpatii, pe cât de numeroase, pe
atât de bine meritate, în rândul păturii conducătoare românești”.
A fost atât de apreciat de colegii săi parlamentari și pentru cuvântările înflăcărate pe care le ținea și prin care „apăra cu aceeași ardoare interesele românilor dobrogeni (…) fară deosebire între Musulmani și Români”, arată Dimitrie Goga.
Un exemplu în acest sens este discursul pe care l-a ținut în
Parlamentul României legat de situația Gimnaziului „Traian” din
Adamclisi și în urma căruia i-a determinat pe toți deputații să cedeze diurna pe ziua respectivă gimnaziului din zona în care au fost puși „primii pioni ai adevăratei civilizații, în acest colț de țară”:
„La Adamclisi, sub inspirația și sub scutul pietrelor, care, în
limba și în neclintirea lor în două mii de ani au mărturisit tuturor
hoardelor trecătoare că Dobrogea este și va rămâne pământ românesc,
funcționează de la războiu încoace un gimnaziu, cu numele împăratului
care a împlântat cei dintâi pioni ai adevăratei civilizații ai acestui
colț de țară”, sublinia deputatul Selim Abdulakim în Parlamentul României.
„Astăzi abia, toți Musulmanii din Dobrogea vor putea constata ce gol imens lasă Selim în urma lui”
Selim Abulakim trecut la cele veșnice pe 28 martie 1943, după o
suferință de câteva luni, și a fost înmormântat cu onoruri militare în
Cimitirul Central Constanța. Din nefericire, întrega sa activitate a
fost umbrită de faptul că mulți dintre conaționalii săi nu l-au înțeles
și nu i-au înteles activitatea, fapt ce i-a produs lui Selim o profundă
dezamăgire, care nu l-a împidicat să își ducă misiunea la bun sfârșit.
Toate articolele de presă apărute după moartea sa vorbesc despre
bârfele pe nedrept aduse unuia dintre „cele mai minunate prinse altoiuri
românești pe tulpina dobrogeană”, după cum îl descria Constantin Sarry.
Conștient de această situație, la înmormântarea lui Selim, directorul
Școlii Musulmane din Constanța, Tesim Ibraim a impresionat auditoriul
când „a cerut iertare defunctului binefăcător pentru supărările ce i-au putu produce conaționalii săi”.
„Selim Abdulachim a putut să se scuture de toate meschinăriile și
josniciile făpturii omenești, făcând din năzuinele lui un Apostolat. El
a căutat ca din suflete negative să facă suflete de profet; din
cetățeni indiferenți să facă făuritori ai culturii și civilizației
româno-turcești. Orice gând îndreptat spre năzuinețele răposatului,
orice pas îndreptat spre faptele regretatului îi va mângâia sufletul și
îi va ușura țărâna”. (Negip Fazâl, 1943, Constanța)
„Astăzi când în fața mormântului său vor amuți toate patimile și
bârfirile de care n-a fost scutit nici această inacrnațiune a bunătății
și a dragostei de aproape, ce a fost prietenul tuturor Selim, și care
i-au amărât atăt de des și atât de mult existența, astăzi abia, toți
Musulmanii din Dobrogea vor putea constata ce gol imens lasă Selim în
urma lui și ce lipsă incomensurabilă ănseamnă pentru ei prematura și
dureroasa lui dispariție
Frate Selim, te plângem azi și nu te vom uita niciodată!”. (Constantin Sarry, 1943, Constanța)
sursa text: dobrogealive.ro
Nawrez-ul este o sărbătoare milenară ce reprezintă sosirea primăverii și a Noului An. Este o sărbătoare ce datează din perioada pre-islamică a tătarilor, având origini persane. 
În Dobrogea, în perioada echinocțiului de primăvară, începând cu 21 martie, copiii împodobesc cu flori de primăvară o ramură de copac, cu care merg să colinde pentru a vesti sosirea primăverii, cântând colindul specific:
În întâmpinarea Nawrez-ului se pregătește casa şi curtea, se gătesc diferite mâncăruri tradiţionale. Se împodobește masa cu grâu încolțit și flori de sezon. Grâul încolțit reprezintă belșugul iar vopsirea ouălelor renașterea, reluarea unui ciclu al vieții. Tătarii considerau că până nu cade coaja de ou pe jos nu vine primăvara.
În vechime, începutul unui an calendaristic era considerat momentul renașterii naturii, începutul primăverii, când se dădea și startul noului ciclu agricol.
