ANUNTUL TAU GRATUIT ⇒⇐ ANUNT ⇒ ⇒ ANUNT ⇒ ⇐ ANUNT ANUNT ⇒ ⇐ ANUNT ⇒ Sediul central al U.D.T.T.M.R. din Constanta str. B.P. Haşdeu nr. 53 ⇐ ⇒ ANUNTURILE SI RECLAMELE SUNT GRATUITE! TRIMITE UN TEXT PRIN RUBRICA DE CONTACT ⇐****⇐ ANUNT

Influenţa limbilor tatare si turce asupra limbii române

ASPECTE ALE RELATIILOR INTERCULTURALE ROMǺNO-TURCE: INFLUENTA LIMBII TURCE ASUPRA LIMBII ROMǺNE


Taking into account the two waves of Turkish linguistic influences which are evident into Romanian, my paper provides relevant examples of the way in which some of the most important linguistic aspects of the Turkish language influenced Romanian over centuries. Having studied previous research on the issue of these interrelations, I am trying to offer a classification of Romanian words of Turkish origin based on morphological classes (nouns, adjectives, adverbs, interjections) as well as on their semantic distribution. Special attention is paid to such specific suffixes as, -giu, -iu and -lâc since they were productive for a long time, being attached not only to words of Latin origin but also to borrowings from various modern Europeans languages. Finally, in highlighting the role of Turkish linguistic influence on Romanian, my paper also accounts for geographical variation showing that Moldavia is more conservative than Wallachia.

De-a lungul istoriei sale, poporul român a avut diverse si îndelungate relatii cu limba turcă. Factorii sociali, politici, economici, culturali nu puteau rămâne fără urmare în plan lingvistic.
Fructificând cercetările anterioare în domeniul relatiilor lingvistice româno-turce, prezentul studiu oferă o clasificare a cuvintelor de origine turcă pe clase morfologice (substantive, adjective, adverbe, interjectii), precum si distributia semantică a acestora; în ceea ce priveste formarea cuvintelor prin derivare, sunt mentionate sufixele -giu, -iu, -lâc, multă vreme productive în română, ele atasându-se si la termeni mosteniti din latină sau chiar la nelogisme savante. Cercetarea repartitiei dialectale a elementelor turcesti în limba română relevă uneori diferente între aria nordică si cea sudică, în sensul unei mai bune conservări a etimonului în Moldova fată de Muntenia, unde forma etimologică a fost mai bine adaptată la sistemul fonetic si morfologic al limbii române. Sunt doar câteva dintre aspectele deosebit de interesante ale influentei limbii turce asupra limbii române pe care articolul de fată îsi propune să le abordeze.

1. Studiile au arătat că în limba română se pot distinge două straturi de împrumuturi turcesti.
1. 1. Primul cuprinde cuvinte care au fost atribuite vechilor populatii de origine turco-tătară stabilite în aceste zone (în special pecenegi si cumani).
In cercetarea detaliată întreprinsă în legătură cu influenta orientală asupra limbii si literaturii române, Lazăr Săineanu arată că există mai multe grupuri de turci, care au avut contacte cu populatia românească în diferite etape ale istoriei, lăsând urme la nivelul lexicului românesc. Este vorba despre pecenegi, care, alături de nogai, afirma Săineanu, “au jucat un rol însemnat în istoria Europei orientale din sec. IX – XIII si în special în trecutul medieval al românilor.” (Săineanu, 1900, p XII). Urme lingvistice ale trecerii pe aici ale pecenegilor sunt toponimele Pecenisca, Peceneagul, Pecenevra. Cumanii au cuprins Moldova si Tara Românească începând cu anul 1086, unde ar fi rămas aproape un secol si jumătate (1086-1220). Din limba acestora ar fi rămas, în opinia lui Săineanu, peste 33 de nume topice si onomastice formate din Coman (Comana, Comanita, Comanca), precum si numele oraselor Teleorman (din Teli orman “pădure nebună”, adică “pădure deasă”), Caracal (de la cumanul Kara kala “castrum nigrum”), Iasi (din yassi “arcas”) (ibidem, pp. XIV-XV). Sunt considerate a fi de origine cumană cuvintele: beci (“subterană, pivnită boltită”), dusman, intrat în fondul principal lexical al limbii române, olat (“tinut”, frecvent în vechea istoriografie românească – Miron Costin, Neculce, Cantemir; astăzi iesit din uz), toi (cu sensul initial de “ospăt”, pierdut ulterior; se păstrează acela de “zgomot, larmă”, de unde verbul a toi, în Moldova “a striga”; sensul actual al lui toi este acela de “temei, punct culminant”: toiul petrecerii, toiul veseliei) (ibidem, pp. XVI-XVII). Astăzi, doar în expresia a fi în toi [n.n.]). Au mai fost atribuite acestei influente cuvintele: aslam “camătă”, înregistrat în textele românesti vechi (pentru discutia detaliată a termenului, vezi Săineanu, pp. XVII-XVIII), baltag, capcană, cazan (atestat în cumană), cioban, cobuz “un fel de chitară” (învechit), teanc (atestat în cumană), a (se) tolăni (Dimitrescu, 1978, p. 109). Densusianu considera că ar fi de origine cumană următoarele cuvinte: bardacă, catâr, chindie, chior, habar, hambar, haram, maidan, maimută, murdar, taman. La acestea, H. Wendt adăuga: buzdugan, dulamă, maramă, suman, tărâm etc (Wendt, 1960). In ceea ce priveste antroponimia, sunt considerate a fi de origine cumană unele nume românesti atestate în documentele din secolele al XIV-lea – al XVI-lea: Aslan, Balaban, Bărăgan, Buciuc, Cara, Carabă, Caraiman, Ciortan, Itu, Talabă, Ulan, Ulmes etc (Dimitrescu, 1978, p. 109).
1. 2. Influenta turcă (osmanlie) începe în Peninsula Balcanică în secolul al XIV-lea si durează până în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Elementele turcesti au pătruns în limba română în această perioadă în două faze istorice:
(a) în secolele al XV-lea – al XVII-lea au pătruns o serie de cuvinte care au, în general, caracter popular, multe făcând parte din fondul principal lexical al limbii române; despre acestea, spre deosebire de cea de-a doua categorie (b), Săineanu afirma: “ele au pătruns în viata poporului, se bucură de o mare răspândire si au prins o formă definitivă în limbă” (Săineanu, 1900, p. LXXIII).
(b) cuvinte turcesti intrate în epoca fanariotă (secolele al XVII-lea – al XVIII-lea), dintre care majoritatea au iesit din uz sau au căpătat, pe teren românesc, un sens ironic sau peiorativ. In legătură cu această categorie de turcisme, Săineanu afirma că “mai toate turcismele din ultima perioadă, de ordine politică si socială, au intrat definitiv în domeniul istoriei o dată cu disparitiunea domnilor fanarioti si deci si a influentei imediate a turcilor; o parte dintr-însele au rămas, dar neavând timp când să prindă rădăcini în limbă, au dobândit în gura românului o usoară nuantă de ironie si au căzut în sfera comicului, devenind o mină bogată de exploatare pentru literatura umoristică; această soartă curioasă a împărtăsit-o de altminterea elementul turc recent cu cel contemporan neo-grec, a cărui ultimă fază contrastează în seriozitate si persistentă cu grecismele anterioare epocii fanariote” (ibidem, pp. LXXII-LXXIII).

2. Cuvintele de origine turcească sunt relativ usor de recunoscut pentru că, asa cum arăta Lazăr Săineanu, “turcismele române au în cea mai mare parte accentul pe ultima silabă” (ibidem, p. L). Lingvistul român enumeră totusi o serie de exceptii de la această regulă, printre care prezenta dubletelor accentuale sau necesitatea diferentierii prin formă a unor cuvinte. El arată că, chiar dacă se face abstractie de aceste situatii speciale, există totusi un număr important de turcisme românesti care nu respectă oxitonia caracteristică si cvasigenerală (ibidem, p. LI); dăm doar cîteva exemple: acaret, amanet, atlas, babalâc, bidiviu, borangic, buzdugan, calcan, derbedeu, habar, hambar, huzur, taifas, talaz, taraf; tavan etc; unele sunt foarte usor de recunoscut, datorită vocalei finale accentuate -a (sau a diftongului -ea, cu -a accentuat): acadea, baclava, balama, basma, boccea, catifea, cazma, cherestea, chiftea, cismea, ciulama, dambla, dandana, dusumea, haimana, halva, lichea, lulea, macara, manea, mucava, musaca, musama, sarma, sofa, sandrama, tarla, telemea, trufanda, zeflemea etc.

3. În ceea ce priveste distributia pe clase morfologice a cuvintelor împrumutate din turcă, precizăm că cele mai numeroase cuvinte de această origine sunt substantive: acadea, acaret; amanet; arpagic; arsic; atlas; baclava; babalâc; bacsis; balama; baltag; berechet; boccea; buzdugan; bamă; basma; beci; belea; bidiviu; borangic; bumbac; bursuc; butuc; cafea; caimac; calcan; caldarâm; capcană; capot; catran; chef; cherem; chiabur; chindie; chiul, ciob; cascaval; cataif; catifea; catâr; cazan; cazma; ceaun; chebap; cherestea; chibrit; chilipir; chimion (si în varianta chimen); chiosc; chirie; cioban; ciomag; ciorap; ciorbă; cismea; ciulama; cântar; condur; curmal; cusur; dambla; dandana; derbedeu; dovleac; dud; dugheană; dulgher; dusumea; farfurie; fes; fistic; geantă; gherghef; ghiol; ghiotură; ghiuden; ghiveci; habar; hac; halat; haimana; hal; halal; halva; hamal; hambar; haram; harbuz; hatâr; haz; hazna; huzur; herghelie; geam; iahnie; iaurt; ibric; lalea; lichea; lighean; liliac; liman; lulea; macara; magiun; mahon; maimută; manea; maramă; mărgean; moft; moftangiu; moloz; mosafir (si musafir); mucava; musaca; musama; nufăr; nur; odaie; papară; papuc; pastramă; pilaf; rachiu; rahat; salcâm; sarma; sidef; sofa; soi (“rasă”); surghiun; susan; sal; sandrama; siretlic; sis; tabiet; taifas; talaz; taman; tarabă; taraf; tarhon; tarla; tavan; telemea; tertip; tuci; tutun; tărâm; toi; trufanda; zambilă; zarzavat; zeflemea; zor; zuluf.
O clasă morfologică destul de bine reprezentată este aceea a adjectivelor: bondoc; caraghioz; chefliu; chel; chior; coscogea; hain; mahmur; mofluz; mucalit; murdar; nurliu; palavragiu; sadea; sasiu; siret (“istet”); tembel; zevzec.
Amintim câteva adverbe de origine turcească: abitir; barim/barem; basca; ioc “nu”; tiptil; precum si o serie de interjectii: aferim, aman, avan, bre, halal, sictir etc.
În ceea ce priveste clasa morfologică a verbului, este de retinut că nici un verb turcesc nu a fost preluat de română; explicatia este, probabil, faptul că finala infinitivelor turcesti (-mak si -mek) nu este susceptibilă de a fi adaptată la limba română (ibidem, p. LXV). În schimb, există în română multe verbe derivate de la substantive turcesti, si care se conjugă, cu exceptia lui amaneta (amanetez), ca verbe de conjugarea a IV-a: a boi, a căftăni, a călăuzi, a căni, a cântări, a căsăpi, a cătrăni, a chefui, a chiorăi, a ciomăgi, a (se) fâstâci, a se fuduli, a huzuri, a mazili, a murdări, a schingiui, a sulemeni, a surghiuni, a tăbăci, a zăpăci, a zori (ibidem, pp. LXV-LXVI).

4. Lexicul
În amplul studiu citat mai sus, Lazăr Săineanu oferă o clasificare a cuvintelor turcesti în limba română si unele evolutii semantice (Săineanu, 1999, pp. 420-426).
4.1. O trecere în revistă a tuturor elementelor împrumutate din turcă arată că majoritatea denumesc realităti ale vietii materiale si, pe lângă politică si artă militară, se referă la nume de plante, animale si minerale, la casă, îmbrăcăminte si alimente, meserii, comert si industrie; sunt inexistenti termenii abstracti, precum si cei referitori la viata religioasă si intelectuală. Termenii, unii deja iesiti din uz sau cu circulatie regională, au fost preluati din lucrarea lui Săineanu (ibidem, pp. 3-392).
a. politică: bas-; bei; beizadea; caimacam; divan; han (“domnul tătarilor”); pasă; pasalâc;
b. termeni militari: aga; alai; arnăut; bimbasă; buluc; călăuz; cazac; ceaus; duium; ghiulea; iama; iatagan; ienicer; iures; leafă; lefegiu; meterez; palos; spahiu; surlă; zaherea;
c. plante: abanos; anason; arpagic, bamă; bostan; bumbac; chimion (si în varianta chimen); curmal; dovleac; dud; fistic; harbuz; iasmin; lalea; liliac; nufăr; pătlăgea; salcâm; susan; tarhon; tutun; zambilă;
d. animale: bidiviu; bursuc; calcan; catâr; ciortan; gugustiuc; herghelie; liliac; maimută;
e. minerale: chihlibar (si în varianta chihlimbar); fildes; mărgean; sidef;
f. casă, constructii: acaret; anteriu; beci; cercevea; chepeng; chiosc; ciardac (si cerdac); dusumea; geam; hambar; odaie; paiantă; sandrama; tavan;
g. îmbrăcăminte: aba; basma; binis; cabanită; caftan; capot; ciorap; condur; fes; fotă; giubea; halat; ilic; iminei; maramă; papuc; sal; salvari; testemel; tichie;
h. alimente: acadea, baclava; cafea; caimac; cascaval; cataif; chebap; chiftea; ciorbă; ciulama; cuscus; farfurie; felegean; ghiuden; ghiveci; halva; iahnie; iaurt; ibric; ienibahar; magiun; musaca; papară; pastramă; peltea; pilaf; rachiu; rahat; sarailie (si serailie); sarma; serbet; telemea; zarzavat;
i. meserii: bacal (Muntenia: băcan); badana (Muntenia: bidinea); boiangiu; cafegiu; caicciu; calfă; cazangiu; cazma; cioban; cismegiu; dughengiu; dulgher; gelat; gherghef; hamal; hamalâc; herghelegiu; iaurgiu; macara; moloz; papugiu; pastramagiu; tutungiu; zarzavagiu;
j. comert si industrie: amanet; atlas, beslic; boia; borangic; calp; calpuzan; calpuzanlâc; cântar; catifea; cazan; cherestea; chibrit; chilipir; chilipirgiu; chirie; dugheană; ghiotură; hac; magaza (si magazie); mofluz; musteriu; oca; para; samsar; samsarlâc; tarabă;
k. diverse: abitir; ageamiu; arcan; babalâc; bacsis; balama; baltag; berechet; boccea; bondoc; bre; buzdugan; calabalâc; caldarâm; calup; catran; chef; cergă; chefliu; chel; chior; chiul, chiulhan (si chiolhan); ciomag; cismea; coscogea; cusur; dambla; dandana; ghiol; geantă; habar; haimana; hain; hal; halal; hap; hatâr; haz, huzur; iatac; lichea; lighean; liman; lulea; mahmur; mahon; manea; marafet; moft; mosafir (si musafir); mucalit; mucava; murdar; musama; nai; palavră; palavragiu; sadea; sictir; sofa; soi (“rasă”); surghiun; siret (“snur sau panglică”); siret (“istet”); siretlic; sis; taifas; talaz; taman; taraf; tărâm; tarla; tembel; temenea; tertip; tiptil; toi; trufanda; zeflemea; zevzec, ziafet (si zaiafet); zor;
4.2. Formarea cuvintelor. Sufixe
Sufixele păstrate din turcă sunt destul de bine reprezentate din punctul de vedere al productivitătii, ele atasându-se si la cuvinte de alte origini: “Numărul sufixelor si al particulelor turcesti care au intrat în limba noastră, arăta Săineanu, dovedesc asemenea o circulatiune intensivă.” (ibidem).
a. -giu, -ciu < style="font-style: italic;">5. Semantica
O serie de cuvinte turcesti si-au schimbat, în limba română, sensul, dobândind un sens figurat, metaforic sau unul ironic. Astfel: bucluc a primit sensul de “belea”; catran, la origine termen de marină, a devenit verb: a se cătrăni; lichea, cu sensul initial de “pată”, a ajuns să însemne “om pătat, secătură”; mucalit, la origine “actor”; pehlivan, la origine, “voinic, atlet”; caraghioz era numele arlechinului într-o farsă foarte răspândită; marafet, “stiintă, talent”, astăzi, cu sensul de “viclenie, afacere necurată, încurcătură”; tertip, “proiect, plan”, astăzi “intrigă, smecherie”.
Alte cuvinte au suferit o generalizare de sens (mai ales termeni care initial făceau parte din vocabularul militar): alai “regiment” > “paradă domnească” > “multime de oameni” (uneori, folosit chiar cu sens depreciativ); besleagă “căpitan de beslii” > “bătrân, bătrân nevoias”; buluc “companie de soldati” > “gloată, droaie, grămadă”; bulubasă “căpetenia unui buluc” > “mai-marele unei satre de tigani”; chilipir “prada soldatilor în război”> “lucru usor / ieftin dobândit”; dandana “pompă militară” (sinonim cu alai) > “gălăgie” > ”încurcătură”; leafă “soldă” (în special solda lunară a ienicerilor”), de unde lefegiu (soldat); salahor însemna, initial, “săteanul care, scutit de dări, lucra la repararea unor fortărete”.

6. In legătură cu repartitia dialectală în limba română a elementelor turcesti, Săineanu face câteva constatări importante:
a. Persistenta turcismelor în poezia populară din Muntenia, Moldova si Bucovina, Dobrogea demonstrează că influenta orientală nu s-a mărginit numai asupra claselor înalte, ci a fost “rezultatul necesar al unor raporturi intime si îndelungate.” (ibidem, p. LXXIII)
b. In Moldova s-a conservat uneori forma “primitivă” (etimologică – n.n.) mai bine decât în Muntenia, unde a fost “oarecum românizată”) si dă ca exemple o serie de forme paralele (ibidem, pp. LXXIII-LXXIV). In legătură cu repartitia dialectală, Săineanu mai arată că “unele turcisme foarte populare sunt înlocuite în Moldova (în total sau în parte) cu corespunzătoare de origine greacă sau slavă: ciorap (căltun), caldarâm (pavea), cearsaf (prostire), dud (agud), peschir (prosop) […]; dar si viceversa, însă mai rar: babacă si neneacă (proprii Moldovei), duducă (domnisoară), dugheană (prăvălie). […] Alteori figurează în cele două tări [Muntenia si Moldova – n.n.] cuvinte diferite, dar de aceeasi origine orientală: bostan – dovleac, capangă – capcană, haraba – chervan” (ibidem, p. LXXIV):


Moldova

bacal
badana
derbeder
dusamè
magaza
meiden
nohot
tiutiun

Muntenia

băcan
bidinea
derbedeu
dusumea
magazie
maidan
năut
tutun


BIBLIOGRAFIE:

Ovid Densusianu, Aspecte lingvistice ale păstoritului, Bucuresti, 1930.

Vladimir Drimba, Paralele sintactice si frazeologice turco-române, în DR, XI (1948), pp. 202-212.

C.C. Giurescu, Împrumuturi cumane în limba română: odaie si cioban, în SCL, XVII (1961), pp. 205-213.

Enver Mamut, Influenta limbii române asupra graiurilor tătăresti din Dobrogea, în AUBLCO, 21, 1972, pp. 165-181.

Lazăr Săineanu, Influenta orientală asupra limbii si culturii române, I-III, Bucuresti, 1900.

H. Wendt, Die türkhischen Elemente im Rumänischen, Berlin, 1960.


Lect. dr. Aida Todi
Universitatea „Ovidius” Constanta

3 comentarii:

L spunea...

Foarte interesant articolul.

Anonim spunea...

Acum va puteti completa bibliografia cu urmatorul titlu:
Emil Suciu, Influenta turca asupra limbii romane. Vol. I, Studiu monografic. Bucuresti, Editura Academiei Romane, 2009, 726 p.
Urmeaza vol. II, Dictionarul cuvintelor romanesti de origine turca.

Anonim spunea...

E foarte interesant acest art.

Trimiteţi un comentariu

COMENTARIILE SUNT SUPUSE MODERARII INAINTE DE PUBLICARE!
COMENTARIILE "ANONIM" NU VOR FI PUBLICATE!